MODULUL 4

AGEISMUL ȘI SEXISMUL ÎN VIAȚA FEMEILOR VÂRSTNICE

Cum se reflectă reprezentările sociale (stereotipuri de gen, prejudecăți) despre femeile vârstnice asupra situației lor economice, sociale și politice în diferite domenii ale vieții?

Introducere

Acest modul se referă la ageism, stereotipuri și prejudecăți care rezultă din procesele afective și cognitive privind femeile vârstnice. Stereotipurile despre femeile vârstnice sunt în mare parte negative. Ele există la toate nivelurile și în toate domeniile vieții sociale, având impact asupra percepțiilor de grup și asupra vieții femeilor vârstnice. Stereotipurile despre persoanele vârstnice izvorăsc din scheme primitive de gândire și afectează emoțiile, cunoașterea și comportamentul femeilor vârstnice, precum și relațiile fiecăruia dintre noi cu acestea. La nivel economic, femeile se confruntă cu inechitate socială, fiind adesea plătite mai puțin și expuse în mai mare măsură riscului de sărăcie decât bărbații (decalajul de venituri). Crearea stereotipurilor despre femei începe deosebit de devreme, așa cum observăm la o lectură mai atentă a iubitelor basme din copilărie. Când femeile îmbătrânesc și vârsta lor reproductivă s-a terminat, ele devin în cea mai mare parte invizibile din punct de vedere social.

 

Modul pe scurt

Modulul este format din trei unități de învățare, urmate de secțiunile dedicate verificării înțelegerii și referințelor bibliografice.

  • Unitatea 1. Negativismul stereotipurilor și consecințele acestora asupra vieții femeilor vârstnice
  • Unitatea 2. Rezultatele veniturilor mai mici în viața femeilor vârstnice 
  • Unitatea 3. Cum afectează stereotipurile/ prejudecățile sănătatea holistică a femeilor vârstnice
  • Verifică-ți înțelegerea. Următoarele afirmații sunt adevărate sau false?
  • Referinţe bibliografice

Unitatea 1. Negativismul stereotipurilor și consecințele acestora asupra vieții femeilor vârstnice

 

Stereotipul poate fi definit ca o convingere că anumite atribute sunt caracteristice membrilor unui anumit grup. Stereotipia apare atunci când cel care percepe inferează un set preconceput de trăsături bazându-se pe caracteristicile grupului, iar acest lucru se poate întâmpla rapid și inconștient, datorită cunoștințelor limitate ale individului. Utilizarea stereotipurilor pare a fi universală, iar crearea stereotipurilor începe devreme. În plus, stereotipurile privind viața și biologia, cum ar fi vârsta și sexul, se formează mai devreme și rămân mai puternice decât stereotipurile fără legătură cu criteriul biologic. Vârsta și genul sunt categorii sociale ample, pe care individul le observă, în general, primele atunci când întâlnesc o persoană. Îmbătrânirea este un proces puternic individualizat și complex, care, însă, continuă să fie stereotipizat, mai ales în culturile occidentale. Stereotipurile privind îmbătrânirea în cultura contemporană sunt cel mai adesea negative, descriind ultima parte a vieții ca fiind o perioadă marcată de boală, singurătate, dependență și slabă funcționare fizică și mentală.

 

În acest context, femeile tind să trăiască mai mult decât bărbații și, prin urmare, au de obicei, la bătrânețe, mai multe interacțiuni cu sistemul de sănătate decât bărbații. Ageismul (discriminarea bătrânilor) și stereotipurile privind persoanele vârstnice în general se reflectă asupra sănătății fizice și mentale și asupra stării de bine a vârstnicilor. De exemplu, stereotipurile negative internalizate pot produce profeții care se auto-îndeplinesc prin întruchiparea stereotipurilor și pot contribui la slăbiciune și dependență.

 

Mass-media joacă de asemenea un rol esențial în dezvoltarea și perpetuarea stereotipurilor de gen. Un studiu în curs de desfășurare asupra stereotipurilor în publicitate, realizat de agenția media UM în asociere cu Credos, a relevat că aproape o treime dintre femeile de toate vârstele intervievate se simt tratate cu superioritate de publicitate, dar acest sentiment este resimțit cel mai acut de femeile vârstnice. Femeile vârstnice sunt, de asemenea, de acord că „societatea se așteaptă de la ele să dispară din viața publică pe măsură ce îmbătrânesc”.

 

Analizând în mod specific atitudinile femeilor aflate la menopauză, studiul a constatat că jumătate dintre femei nu cred că această etapă a vieții a fost reprezentată autentic pe niciunul dintre canalele din cultura populară. Și ele consideră publicitatea ca fiind unul dintre cei mai răi infractori, afirmând că reclamele eșuează să portretizeze femeile aflate la menopauză cu cât de mică sensibilitate. 

 

Incluse în rândul factorilor dăunători, stereotipurile privind femeile vârstnice sunt prezente în reclame care le portretizează ca fiind incompetente privind tehnologia sau, în mod ofensator și mai fățiș, stângace și demodate ori caraghioase „oi care se dau drept miei”. 

 

Femeile aflate la menopauză atribuie lipsa actuală de conștientizare unei lipse de înțelegere, dat fiind faptul că oamenii tind să nu vorbească despre menopauză. Și acest lucru ar putea explica de ce unii bărbații nu sunt siguri în legătură cu ce este menopauza. Cu toate acestea, UM afirmă un aspect important pentru branduri și anume faptul că pierd din vedere un imens, neexploatat, potențial comercial, deoarece un sfert din femeile aflate la menopauză spun că petrec mai mult timp și cheltuie mai mulți bani pe fitness, pe produsele pentru îngrijirea pielii și pe vacanțe.

 

Ca să nu mai vorbim că șase din zece femei cred că publicitatea joacă un rol amplu în contestarea stereotipurilor în societate. În ciuda unor campanii recente puternice și premiate, publicul feminin dorește reflecții mai precise și mai înțelegătoare ale femeilor ca ele, în toate rolurile și ipostazele vieții lor.

Unitatea 2. Rezultatele veniturilor mai mici în viața femeilor vârstnice

 

Europa îmbătrânește. Peste 130 de milioane de persoane din Uniunea Europeană, sau aproximativ un sfert din populația totală, primesc o pensie. În general, sistemele naționale de pensii se asigură că cetățenii vârstnici primesc un venit stabil la finalul vieții lor în câmpul muncii și că nu riscă să fie afectați de sărăcie. De fapt, riscul de a fi sărac în UE este mai mic în rândul persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, comparativ cu populația sub 65 de ani. Cu toate acestea, în timp ce persoanele vârstnice sunt destul de bine protejate împotriva sărăciei, există diferențe clare între bărbați și femei în cea mai mare parte a UE.

 

Inegalitățile severe în rândul vârstnicilor sunt în mare parte un produs al sărăciei și al dezavantajării pe tot parcursul vieții. Educația și oportunitățile de muncă precare, împreună cu lipsa conexiunilor sociale, pot avea consecințe pe termen lung, adesea înrăutățite de factori precum reducerea veniturilor la pensionare și impactul de a avea multe afecțiuni cronice care le afectează sănătatea pe termen lung. Diferențele de gen adesea substanțiale în ceea ce privește pensiile reflectă diferențele de gen privind remunerarea, programul de lucru și durata vieții profesionale, cu care s-au confruntat femeile în timpul vieții lor profesionale. Diferențele de remunerare pot fi determinate de nivelul de educație și de calificare, precum și de diferite forme de segregare și discriminare de gen. Sarcinile casnice și de îngrijire a copiilor și rudelor vârstnice mai fragile cad mai ales în seama femeilor. Ca urmare, ele se confruntă cu mai multe întreruperi în carieră și mai multă muncă cu fracțiune de normă decât bărbații. În cele din urmă, vârsta legală de pensionare pentru femei este încă mai mică decât cea a bărbaților în unele sisteme de pensii, ceea ce duce la perioade de contribuție la fondul de pensii mai scurte și, deci, la beneficii mai scăzute. 

 

În plus, în toate statele membre ale UE, venitul mediu din pensii al unei femei este în prezent mai mic decât cel al unui bărbat. În același timp, femeile tind să trăiască mai mult decât bărbații și, deci, necesită venituri pentru perioade mai lungi de timp. Pentru UE în ansamblu, valoarea medie a pensiei femeilor se ridică la 60% din valoarea medie a pensiei bărbaților. 

 

Singura modalitate de a modifica această situație este aceea de a asigura egalitatea de șanse și de a reduce inegalitățile rezultate, inclusiv prin luarea de măsuri pentru eliminarea discriminării și pentru împuternicirea și promovarea incluziunii sociale, economice și politice a tuturor, indiferent de vârstă, sex, dizabilitate, rasă, etnie, origine, religie, statut economic etc.


Inegalitățile se acumulează și se consolidează de-a lungul vieții unei persoane. Ele ne vizitează și se adăpostesc în perioada târzie a vieții, adesea exacerbându-se reciproc și provocând un cu atât mai mare dezavantaj.” (Jolly, 2014)

Unitatea 3. Cum afectează stereotipurile/ prejudecățile sănătatea holistică a femeilor vârstnice 

 

Sănătatea și îngrijirea pe termen lung reprezintă aspecte strâns legate de bătrânețe și ageism, deoarece vârstnicii necesită adesea acces la ele.

 

Atât stereotipurile pozitive, cât și cele negative privind îmbătrânirea pot avea efecte favorabile și constrângătoare asupra acțiunilor, performanței, deciziilor, atitudinilor și, în consecință, asupra sănătății holistice a unui adult vârstnic.

 

Credințele și stereotipurile discriminatorii în funcție de vârstă pot interfera cu procesul de căutare a serviciilor de îngrijire medicală și cu recomandările privind diagnosticul și tratamentul. Acestea pot contribui, de exemplu, la disparitățile de gen în îngrijirea sănătății adulților vârstnici dacă femeile vârstnie sunt percepute ca fiind prea fragile pentru a fi supuse unor tratamente agresive. Ageismul duce, de asemenea, la tratamentul lipsit de respect al pacienților vârstnici, concretizat în comunicarea ca unor bebeluși sau în alte forme de infantilizare ori în minimizarea plângerilor și preocupărilor pacienților pentru sănătate ca fiind „doar bătrânețe”. Identitățile intersecționale pot conduce la o povară cumulativă pentru pacienții femei vârstnice, ce pot avea un istoric de tratament lipsit de respect din alte motive (de exemplu, sexism, rasism, părtinire împotriva lesbienelor). Reducerea ageismului și sexismului și promovarea unor viziuni mai realiste și mai diverse asupra femeilor vârstnice ar putea îmbunătăți relațiile medic-pacient, ar putea facilita aderarea la tratament și ar putea reduce disparitățile în ceea ce privește sănătatea și asistența medicală.

 

Având în vedere că ageismul și stereotipurile negative despre persoanele vârstnice sunt omniprezente, nu este surprinzător faptul că profesioniștii din domeniul sănătății le expun și ei. Studiile asupra medicilor arată că atitudinile lor sunt „complexe și mixte” (Meisner, 2012, p. 61). Așadar, medicii pot exprima atât aspecte pozitive, cât și negative ale stereotipurilor privind persoanele vârstnice, iar motivele pentru care lor nu le place să lucreze cu persoane vârstnice sunt, de asemenea, complexe. Aceste motive ar putea avea de-a face cu detașarea, probabil ca o strategie de gestionare a terorii, după cum afirmă Martens, Goldenberg și Greenberg („O perspectivă asupra ageismului din prisma managementului terorii”, 2005) sau, în Statele Unite ale Americii, ar putea avea mai mult de-a face cu economia, datorită faptului că rambursarea serviciului medical din sistemul de asigurări medicale de stat este mai mică decât valoarea primită de către medici de la sistemel de asigurări private pentru aceleași servicii (Meisner, 2012). În plus, medicii sunt instruiți să „vindece” și, în general, preferă să lucreze cu pacienți care au boli acute, ce pot fi vindecate, mai degrabă decât cu pacienți care au boli cronice, care pot doar să fie gestionate (adesea cu succes mixt) (Taylor, 2012).

 

Este nevoie de mai multe cercetări asupra vârstei, genului și a altor disparități în domeniul sănătății și al asistenței medicale, cu atenție mai mare acordată identităților de confluență. 


Atât profesioniștii din domeniul sănătății, cât și pacienții vârstnici au nevoie de mai multă educație. Persoanele vârstnice au nevoie, de asemenea, de educație cu privire la ageism și stereotipuri, astfel încât să le poată recunoaște și rezista. Percepțiile pozitive despre sine pot aduce beneficii în planul sănătății fizice și bunăstării („An inconvenienced youth? Ageism and its potential intergenerational roots”, North & Fiske, 2012) și pot reduce probabilitatea materializării stereotipurilor negative. Femeile vârstnice, în special, pot beneficia în mai mare măsură de antrenarea asertivității și a altor forme de împuternicire. Dacă femeile vârstnice nu s-ar mai teme să le spună medicilor lor despre simptomele pe care le au și ar fi capabile să insiste să obțină informațiile de care au nevoie, calitatea serviciilor medicale pe care le acesează s-ar putea îmbunătăți.

Activitate

Elvira Kralj
1900 – 1978

Prea drăguț pentru a fi ținut minte?
Elvira Kralj a fost o actriță slovenă născută la Trieste (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar). S-a născut într-o familie care s-a implicat politic în apărarea cauzei naționale slovene. Întreaga familie era înrudită cu Sokol, o asociație de stânga care se adresa culturii fizice. Elvira a fost membră a mai multor asociații care au îmbrățișat diferite cauze sociale, dar nu în mod special cauza femeilor. A început să joace teatru la vârsta de cinci ani, când a jucat rolul Cenușăresei pe o scenă din Trieste. După ce și-a terminat studiile la școala primară germană din localitate și doi ani de studii la Școala superioară germană de comerț pentru fete - băieții și fetele frecventau școli diferite, a început să lucreze într-un cabinet de avocatură din Trieste. Ulterior, a absolvit o școală de teatru. A întruchipat peste 200 de roluri la Teatrul din Maribor și a început să lucreze la Teatrul Dramatic din Ljubljana, teatrul național. A întruchipat în mod convingător o multitudine de personaje feminine diferite, de la o bunică amabilă, o mătușă simpatică, o mamă suferindă, o femeie dură, până la personaje malefice și ironice pe scena de teatru, pe ecranele de televiziune și de film. Cel mai vizibil rol al ei a fost cel al mătușii amabile, iubitoare și grijulii (caracteristici feminine acceptate în mod obișnuit) din filmul emblematic Nu așteptați luna mai.
continua să citești

Elvira Kralj
1900 – 1978

Prea drăguț pentru a fi ținut minte?
"Elvira Kralj a fost o actriță slovenă născută la Trieste (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar). S-a născut într-o familie care s-a implicat politic în apărarea cauzei naționale slovene. Întreaga familie era înrudită cu Sokol, o asociație de stânga care se adresa culturii fizice. Elvira a fost membră a mai multor asociații care au îmbrățișat diferite cauze sociale, dar nu în mod special cauza femeilor. A început să joace teatru la vârsta de cinci ani, când a jucat rolul Cenușăresei pe o scenă din Trieste. După ce și-a terminat studiile la școala primară germană din localitate și doi ani de studii la Școala superioară germană de comerț pentru fete - băieții și fetele frecventau școli diferite, a început să lucreze într-un cabinet de avocatură din Trieste. Ulterior, a absolvit o școală de teatru. A întruchipat peste 200 de roluri la Teatrul din Maribor și a început să lucreze la Teatrul Dramatic din Ljubljana, teatrul național.
continua să citești

Elvira Kralj
1900 – 1978

Prea drăguț pentru a fi ținut minte?
Elvira Kralj a fost o actriță slovenă născută la Trieste (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar). S-a născut într-o familie care s-a implicat politic în apărarea cauzei naționale slovene. Întreaga familie era înrudită cu Sokol, o asociație de stânga care se adresa culturii fizice. Elvira a fost membră a mai multor asociații care au îmbrățișat diferite cauze sociale, dar nu în mod special cauza femeilor. A început să joace teatru la vârsta de cinci ani, când a jucat rolul Cenușăresei pe o scenă din Trieste.
continua să citești

Karla Bulovec Mrak
1895 – 1957

A încercat din răsputeri să iasă din cușcă.
KARLA BULOVEC MRAK a fost sculptor, pictor și scriitor sloven care a trăit în trei state succesive care au existat pe același teritoriu. Imperiul Austro-Ungar, Regatul Iugoslaviei și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Karla a fost o persoană încăpățânată și rebelă, ceea ce i-a cauzat multe probleme și, indiferent de stat, a fost mereu marginalizată. Era bine educată, dar a decis să fie, nu profesoară, ci sculptoriță, ceea ce nu era în conformitate cu așteptările sociale. În 1917 a părăsit cușca micului oraș provincial Ljubljana și a plecat la München, Viena, Praga și Paris, unde s-a simțit relativ eliberată de lanțurile sociale. A participat la expoziții comune cu artiști sloveni și europeni celebri în diferite țări europene. Cu toate acestea, expozițiile sale independente au fost aspru criticate.

A fost privită cu dispreț pentru că a fost săracă în cea mai mare parte a vieții sale și nu s-a conformat normelor sociale. Cu toate acestea, textele actuale despre ea și despre opera sa încep cu "Karla Bulovec a fost căsătorită cu Ivan Mrak". De asemenea, în Franța, tulburătoarea Simone de Beauvoir din punct de vedere social a fost adesea menționată ca fiind tovarășa lui Jean Paul Sartre, Karla nu a fost menționată cu numele. Soțul ei i-a acceptat alteritatea și a înțeles-o, dar el însuși era marginalizat din punct de vedere social, politic și profesional. Deși lupta pentru recunoaștere publică, Karla nu a îmbrățișat cauza femeilor. După cel de-al Doilea Război Mondial, noul guvern era suspicios față de artiștii pe care nu-i putea controla precum muncitorii industriali. "Boema socialistă", din care făcea parte Karla, se afla la marginea societății.
continua să citești

Karla Bulovec Mrak
1895 – 1957

A încercat din răsputeri să iasă din cușcă.
KARLA BULOVEC MRAK a fost sculptor, pictor și scriitor sloven care a trăit în trei state succesive care au existat pe același teritoriu. Imperiul Austro-Ungar, Regatul Iugoslaviei și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Karla a fost o persoană încăpățânată și rebelă, ceea ce i-a cauzat multe probleme și, indiferent de stat, a fost mereu marginalizată. Era bine educată, dar a decis să fie, nu profesoară, ci sculptoriță, ceea ce nu era în conformitate cu așteptările sociale. În 1917 a părăsit cușca micului oraș provincial Ljubljana și a plecat la München, Viena, Praga și Paris, unde s-a simțit relativ eliberată de lanțurile sociale. A participat la expoziții comune cu artiști sloveni și europeni celebri în diferite țări europene. Cu toate acestea, expozițiile sale independente au fost aspru criticate.

A fost privită cu dispreț pentru că a fost săracă în cea mai mare parte a vieții sale și nu s-a conformat normelor sociale. Cu toate acestea, textele actuale despre ea și despre opera sa încep cu "Karla Bulovec a fost căsătorită cu Ivan Mrak".
continua să citești

Karla Bulovec Mrak
1895 – 1957

A încercat din răsputeri să iasă din cușcă.
KARLA BULOVEC MRAK a fost sculptor, pictor și scriitor sloven care a trăit în trei state succesive care au existat pe același teritoriu. Imperiul Austro-Ungar, Regatul Iugoslaviei și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Karla a fost o persoană încăpățânată și rebelă, ceea ce i-a cauzat multe probleme și, indiferent de stat, a fost mereu marginalizată. Era bine educată, dar a decis să fie, nu profesoară, ci sculptoriță, ceea ce nu era în conformitate cu așteptările sociale. În 1917 a părăsit cușca micului oraș provincial Ljubljana și a plecat la München, Viena, Praga și Paris, unde s-a simțit relativ eliberată de lanțurile sociale. A participat la expoziții comune cu artiști sloveni și europeni celebri în diferite țări europene. Cu toate acestea, expozițiile sale independente au fost aspru criticate.
continua să citești

Ilka Burger Vašte
1891 – 1967

Rebelă toată viața ei
ILKA BURGER VAŠTE a fost una dintre cele mai prolifice scriitoare slovene, o romancieră care a scris zece romane istorice. A urmat cursurile unui colegiu de profesori și a fost profesoară la Școala Metodică Cyril din Trieste și la Școala de fete din Ljubljana. A îmbrățișat cariera de profesoară, care era singura profesie convenabilă pentru femei în acele vremuri. Femeile puteau fi fie casnice, dacă erau căsătorite, fie profesoare, dacă erau necăsătorite. A fost interesată de literatură și de pictură, pe care a învățat-o de la Ivana Kobilica, o faimoasă pictoriță slovenă. În romanul său Mejaši (Neamuri la graniță) a reînviat lupta națională a slovenilor împotriva lombarzilor. A fost cunoscută pentru convingerile sale anticlericale și liberale profunde. Cu excepția unei străzi din Novo mesto, orașul său natal, care îi poartă numele, nu se știe mare lucru despre ea și cu siguranță se află pe lista artiștilor sloveni de sex feminin care au fost denigrați.

Ea a scris: Pentru că eram o fetiță timidă și ascultătoare, am luat în derâdere cu amărăciune femeile curajoase care luptau pentru drepturi egale pentru femei, dar am conștientizat destul de repede că eram tratată pe nedrept doar pentru că eram femeie.
continua să citești

Ilka Burger Vašte
1891 – 1967

Rebelă toată viața ei
ILKA BURGER VAŠTE a fost una dintre cele mai prolifice scriitoare slovene, o romancieră care a scris zece romane istorice. A urmat cursurile unui colegiu de profesori și a fost profesoară la Școala Metodică Cyril din Trieste și la Școala de fete din Ljubljana. A îmbrățișat cariera de profesoară, care era singura profesie convenabilă pentru femei în acele vremuri. Femeile puteau fi fie casnice, dacă erau căsătorite, fie profesoare, dacă erau necăsătorite. A fost interesată de literatură și de pictură, pe care a învățat-o de la Ivana Kobilica, o faimoasă pictoriță slovenă. În romanul său Mejaši (Neamuri la graniță) a reînviat lupta națională a slovenilor împotriva lombarzilor. A fost cunoscută pentru convingerile sale anticlericale și liberale profunde.
continua să citești

Ilka Burger Vašte
1891 – 1967

Rebelă toată viața ei
ILKA BURGER VAŠTE a fost una dintre cele mai prolifice scriitoare slovene, o romancieră care a scris zece romane istorice. A urmat cursurile unui colegiu de profesori și a fost profesoară la Școala Metodică Cyril din Trieste și la Școala de fete din Ljubljana. A îmbrățișat cariera de profesoară, care era singura profesie convenabilă pentru femei în acele vremuri. Femeile puteau fi fie casnice, dacă erau căsătorite, fie profesoare, dacă erau necăsătorite. A fost interesată de literatură și de pictură, pe care a învățat-o de la Ivana Kobilica, o faimoasă pictoriță slovenă. În romanul său Mejaši (Neamuri la graniță) a reînviat lupta națională a slovenilor împotriva lombarzilor. A fost cunoscută pentru convingerile sale anticlericale și liberale profunde.
continua să citești

Maria Isabel Aboim Inglez
1902 – 1963

Femeia fără frică, femeia de o tenacitate de nezdruncinat, sunt mai multe epitete care i-au fost atribuite și pe care le reluăm astăzi
La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Carlos Aboim Inglez, al cărui tată fusese ministru în Prima Republică. Amândoi democrați, casa lor a devenit un punct de întâlnire pentru personalități politice. Când soțul ei s-a îmbolnăvit de cancer, ea a decis, împreună cu cei 5 copii, să ia o diplomă în literatură. A devenit văduvă la aproape 40 de ani și a trebuit să muncească din greu, deoarece era persecutată pentru că nu era catolică și era antifascistă. Și-a început activitatea politică în cadrul Mișcării Unității Democratice, fiind prima femeie care a făcut parte din comisia centrală (1946-1948), iar mai târziu, în 1949, în cadrul Mișcării Naționale Democratice, participând activ la alegerile prezidențiale. Salazar a folosit împotriva ei două forme de represiune: nu numai închisoarea, a fost arestată de 3 ori între 1946-1948, împiedicând-o prin toate mijloacele să își câștige existența. În 1948, i s-a interzis să mai conducă colegiul de femei pe care îl înființase împreună cu soțul ei și unde era profesoară, care promova o educație laică, progresistă și socială, unde eleve din diferite straturi sociale se intersectau în aceleași clase. La 11 februarie 1949, școala a fost închisă definitiv, ca represalii pentru rolul remarcabil pe care și-l asumase în opoziția față de regim. În același an, guvernul i-a interzis să mai predea la Facultatea de Litere și la Școala de Nursing Rockefeller. La vremea respectivă, a acceptat o invitație de a merge să predea în Brazilia, și-a vândut toate bunurile, dar nu i s-a permis să plece, iar pașaportul i-a fost retras. A închiriat un apartament în care a creat un atelier de cusut pentru a lucra și a da lecții particulare pentru a supraviețui.
continua să citești

Maria Isabel Aboim Inglez
1902 – 1963

Femeia fără frică, femeia de o tenacitate de nezdruncinat, sunt mai multe epitete care i-au fost atribuite și pe care le reluăm astăzi
La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Carlos Aboim Inglez, al cărui tată fusese ministru în Prima Republică. Amândoi democrați, casa lor a devenit un punct de întâlnire pentru personalități politice. Când soțul ei s-a îmbolnăvit de cancer, ea a decis, împreună cu cei 5 copii, să ia o diplomă în literatură. A devenit văduvă la aproape 40 de ani și a trebuit să muncească din greu, deoarece era persecutată pentru că nu era catolică și era antifascistă. Și-a început activitatea politică în cadrul Mișcării Unității Democratice, fiind prima femeie care a făcut parte din comisia centrală (1946-1948), iar mai târziu, în 1949, în cadrul Mișcării Naționale Democratice, participând activ la alegerile prezidențiale. Salazar a folosit împotriva ei două forme de represiune: nu numai închisoarea, a fost arestată de 3 ori între 1946-1948, împiedicând-o prin toate mijloacele să își câștige existența. În 1948, i s-a interzis să mai conducă colegiul de femei pe care îl înființase împreună cu soțul ei și unde era profesoară, care promova o educație laică, progresistă și socială, unde eleve din diferite straturi sociale se intersectau în aceleași clase. La 11 februarie 1949, școala a fost închisă definitiv, ca represalii pentru rolul remarcabil pe care și-l asumase în opoziția față de regim. În același an, guvernul i-a interzis să mai predea la Facultatea de Litere și la Școala de Nursing Rockefeller.
continua să citești

Maria Isabel Aboim Inglez
1902 – 1963

Femeia fără frică, femeia de o tenacitate de nezdruncinat, sunt mai multe epitete care i-au fost atribuite și pe care le reluăm astăzi
La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Carlos Aboim Inglez, al cărui tată fusese ministru în Prima Republică. Amândoi democrați, casa lor a devenit un punct de întâlnire pentru personalități politice. Când soțul ei s-a îmbolnăvit de cancer, ea a decis, împreună cu cei 5 copii, să ia o diplomă în literatură. A devenit văduvă la aproape 40 de ani și a trebuit să muncească din greu, deoarece era persecutată pentru că nu era catolică și era antifascistă.
continua să citești

Maria José Estanco
1905 – 1999

Au ironizat faptul că construcția nu va sta în picioare... dar ușa a fost lăsată deschisă pentru viitoarele femei arhitecte
"Născută în Loulé, Maria José a intrat la Școala de Arte Frumoase pentru a studia pictura. Din motive familiale, și-a întrerupt studiile și s-a mutat în Brazilia pentru 2 ani, unde a asistat la nașterea orașului Marília, lucrând cu inginerul belgian care a condus lucrările. Influențată de această experiență, când s-a întors la Lisabona a început să studieze Arhitectura, unde, în 1942, a primit premiul pentru ""cel mai bun student la Arhitectură"". Astfel a apărut prima femeie arhitect portugheză. Cu toate acestea, în ciuda faptului că a fost considerată cea mai bună studentă, nu a putut intra în lumea muncii, deoarece mentalitățile din acea vreme nu puteau crede că o femeie este capabilă să realizeze un proiect fezabil. Chiar și în ziare existau caricaturi ale ei care făceau haz de necaz cu privire la alegerea ei profesională. Totul a fost atât de dificil încât a început să se dedice decorării interioare și fabricării de mobilier. În mod gratuit, a creat o rubrică despre aceste domenii în revista M&B și a predat cursuri de desen și pictură la închisoarea Linhó. A aplicat pentru a preda și a fost profesoară la două licee. Și la Institutul Odivelas. A făcut parte din consiliul de administrație al Consiliului Național pentru Pace (departamentul de dezarmare). În 1977 a fost aleasă în Consiliul Național al Mișcării Democratice a Femeilor (WDM), devenind pentru totdeauna legată de istoria luptei pentru drepturi egale pentru femei, și a rămas acolo atât timp cât sănătatea i-a permis.
continua să citești

Maria José Estanco
1905 – 1999

Au ironizat faptul că construcția nu va sta în picioare... dar ușa a fost lăsată deschisă pentru viitoarele femei arhitecte
"Născută în Loulé, Maria José a intrat la Școala de Arte Frumoase pentru a studia pictura. Din motive familiale, și-a întrerupt studiile și s-a mutat în Brazilia pentru 2 ani, unde a asistat la nașterea orașului Marília, lucrând cu inginerul belgian care a condus lucrările. Influențată de această experiență, când s-a întors la Lisabona a început să studieze Arhitectura, unde, în 1942, a primit premiul pentru ""cel mai bun student la Arhitectură"". Astfel a apărut prima femeie arhitect portugheză. Cu toate acestea, în ciuda faptului că a fost considerată cea mai bună studentă, nu a putut intra în lumea muncii, deoarece mentalitățile din acea vreme nu puteau crede că o femeie este capabilă să realizeze un proiect fezabil. Chiar și în ziare existau caricaturi ale ei care făceau haz de necaz cu privire la alegerea ei profesională. Totul a fost atât de dificil încât a început să se dedice decorării interioare și fabricării de mobilier. În mod gratuit, a creat o rubrică despre aceste domenii în revista M&B și a predat cursuri de desen și pictură la închisoarea Linhó. A aplicat pentru a preda și a fost profesoară la două licee. Și la Institutul Odivelas. A făcut parte din consiliul de administrație al Consiliului Național pentru Pace (departamentul de dezarmare). În 1977 a fost aleasă în Consiliul Național al Mișcării Democratice a Femeilor (WDM), devenind pentru totdeauna legată de istoria luptei pentru drepturi egale pentru femei, și a rămas acolo atât timp cât sănătatea i-a permis.
continua să citești

Maria José Estanco
1905 – 1999

Au ironizat faptul că construcția nu va sta în picioare... dar ușa a fost lăsată deschisă pentru viitoarele femei arhitecte
"Născută în Loulé, Maria José a intrat la Școala de Arte Frumoase pentru a studia pictura. Din motive familiale, și-a întrerupt studiile și s-a mutat în Brazilia pentru 2 ani, unde a asistat la nașterea orașului Marília, lucrând cu inginerul belgian care a condus lucrările. Influențată de această experiență, când s-a întors la Lisabona a început să studieze Arhitectura, unde, în 1942, a primit premiul pentru ""cel mai bun student la Arhitectură"". Astfel a apărut prima femeie arhitect portugheză.
continua să citești

Florbela Espanca
1894 – 1930

Afirmarea răzvrătită a unui destin la feminin
Născută la Vila Viçosa la 8 decembrie 1894, viața ei a fost marcată încă de la o vârstă fragedă de mai multe instabilități, care i-au influențat profund opera literară. Viața ei, de numai 36 de ani, victimă a sinuciderii, după diagnosticul unui edem pulmonar, a fost tumultoasă, agitată și plină de suferințe intime, pe care autoarea a știut să le transforme în poezie de cea mai bună calitate, încărcată de erotizare și feminitate.

În 1919, și printre cei peste 300 de studenți, Florbela a fost una dintre cele 14 femei care au fost acceptate la Facultatea de Drept a Universității din Lisabona. Cu toate acestea, primele încercări de a-și promova poezia au eșuat atunci când nu a reușit să atragă atenția criticilor literari. Florbela Espanca a petrecut o scurtă ședere în Guimarães - în noiembrie 1923 - în timp ce se recupera după o recidivă, timp în care a intrat în contact cu unele persoane din mica comunitate.

Formele perfecte și melodioase ale poeziei sale portretizează cu fidelitate viața în plenitudinea ei, cu victoriile și înfrângerile, bucuriile și dezamăgirile sale, spuse fără rușine sau teamă și, prin urmare, dând glas unui univers redus la tăcere la acea vreme de obiceiuri și obișnuințe.

Ireverențioasă, îndrăzneață și visătoare, a deschis orizonturi care au contribuit la o schimbare de mentalitate în ceea ce privește rolul femeii în societatea portugheză. Moștenirea ei reprezintă un nou ciclu literar dintr-o perspectivă feminină.
continua să citești

Florbela Espanca
1894 – 1930

Afirmarea răzvrătită a unui destin la feminin
Născută la Vila Viçosa la 8 decembrie 1894, viața ei a fost marcată încă de la o vârstă fragedă de mai multe instabilități, care i-au influențat profund opera literară. Viața ei, de numai 36 de ani, victimă a sinuciderii, după diagnosticul unui edem pulmonar, a fost tumultoasă, agitată și plină de suferințe intime, pe care autoarea a știut să le transforme în poezie de cea mai bună calitate, încărcată de erotizare și feminitate.

În 1919, și printre cei peste 300 de studenți, Florbela a fost una dintre cele 14 femei care au fost acceptate la Facultatea de Drept a Universității din Lisabona. Cu toate acestea, primele încercări de a-și promova poezia au eșuat atunci când nu a reușit să atragă atenția criticilor literari. Florbela Espanca a petrecut o scurtă ședere în Guimarães - în noiembrie 1923 - în timp ce se recupera după o recidivă, timp în care a intrat în contact cu unele persoane din mica comunitate.

Formele perfecte și melodioase ale poeziei sale portretizează cu fidelitate viața în plenitudinea ei, cu victoriile și înfrângerile, bucuriile și dezamăgirile sale, spuse fără rușine sau teamă și, prin urmare, dând glas unui univers redus la tăcere la acea vreme de obiceiuri și obișnuințe.
continua să citești

Florbela Espanca
1894 – 1930

Afirmarea răzvrătită a unui destin la feminin
Născută la Vila Viçosa la 8 decembrie 1894, viața ei a fost marcată încă de la o vârstă fragedă de mai multe instabilități, care i-au influențat profund opera literară. Viața ei, de numai 36 de ani, victimă a sinuciderii, după diagnosticul unui edem pulmonar, a fost tumultoasă, agitată și plină de suferințe intime, pe care autoarea a știut să le transforme în poezie de cea mai bună calitate, încărcată de erotizare și feminitate.
continua să citești

Gerda Taro
1910 – 1937

Un pionier al fotografiei de război
Gerda Taro, pe numele de fată Pohorylle, s-a născut la Stuttgart și a studiat la Leipzig, Germania. Deoarece provenea dintr-o familie de evrei, a fugit de naziști la Paris în 1933. Acolo a dus un stil de viață boem cu prietena ei Ruth Cerf și, în cele din urmă, l-a întâlnit pe Endre Ernő Friedmann, mai bine cunoscut astăzi sub numele de Robert Capa. Împreună, au început să documenteze Războiul Civil Spaniol în 1935, după ce Gerda a inventat o alta versiune pentru a vinde mai bine fotografiile lui Endre și ale ei. Inspirați de propriile lor convingeri politice, au fotografiat doar lupta soldaților republicani împotriva soldaților rebeli francoiști. Amândoi au încercat să fie cât mai aproape de acțiune - un obiectiv care a dus în cele din urmă la moartea Gerdei. În ciuda faptului că fotografiile sale acoperă doar un an de război, fotografiile ei sunt cele care au făcut înconjurul lumii. Împreună cu Robert Capa și cu David Seymour, în această scurtă perioadă de timp, ea a dezvoltat fotografia de război modernă, așa cum o cunoaștem astăzi. Întrucât ea a fost oficial agentul lui Capa, iar acesta a vândut multe dintre fotografiile ei ca fiind ale sale, a fost nevoie până în anii 2000 până când oamenii au început să o recunoască drept artistă de sine stătătoare și nu doar parteneră a acestuia: În 2007, în Mexico City a fost găsită așa-numita Valiză mexicană, o valiză care conținea mii de negative despre care se credea că au fost pierdute de Capa, Taro și Seymour.
continua să citești

Gerda Taro
1910 – 1937

Un pionier al fotografiei de război
Gerda Taro, pe numele de fată Pohorylle, s-a născut la Stuttgart și a studiat la Leipzig, Germania. Deoarece provenea dintr-o familie de evrei, a fugit de naziști la Paris în 1933. Acolo a dus un stil de viață boem cu prietena ei Ruth Cerf și, în cele din urmă, l-a întâlnit pe Endre Ernő Friedmann, mai bine cunoscut astăzi sub numele de Robert Capa. Împreună, au început să documenteze Războiul Civil Spaniol în 1935, după ce Gerda a inventat o alta versiune pentru a vinde mai bine fotografiile lui Endre și ale ei. Inspirați de propriile lor convingeri politice, au fotografiat doar lupta soldaților republicani împotriva soldaților rebeli francoiști. Amândoi au încercat să fie cât mai aproape de acțiune - un obiectiv care a dus în cele din urmă la moartea Gerdei. În ciuda faptului că fotografiile sale acoperă doar un an de război, fotografiile ei sunt cele care au făcut înconjurul lumii. Împreună cu Robert Capa și cu David Seymour, în această scurtă perioadă de timp, ea a dezvoltat fotografia de război modernă, așa cum o cunoaștem astăzi. Întrucât ea a fost oficial agentul lui Capa, iar acesta a vândut multe dintre fotografiile ei ca fiind ale sale, a fost nevoie până în anii 2000 până când oamenii au început să o recunoască drept artistă de sine stătătoare și nu doar parteneră a acestuia: În 2007, în Mexico City a fost găsită așa-numita Valiză mexicană, o valiză care conținea mii de negative despre care se credea că au fost pierdute de Capa, Taro și Seymour.
continua să citești

Gerda Taro
1910 – 1937

Un pionier al fotografiei de război
Gerda Taro, pe numele de fată Pohorylle, s-a născut la Stuttgart și a studiat la Leipzig, Germania. Deoarece provenea dintr-o familie de evrei, a fugit de naziști la Paris în 1933. Acolo a dus un stil de viață boem cu prietena ei Ruth Cerf și, în cele din urmă, l-a întâlnit pe Endre Ernő Friedmann, mai bine cunoscut astăzi sub numele de Robert Capa. Împreună, au început să documenteze Războiul Civil Spaniol în 1935, după ce Gerda a inventat o alta versiune pentru a vinde mai bine fotografiile lui Endre și ale ei. Inspirați de propriile lor convingeri politice, au fotografiat doar lupta soldaților republicani împotriva soldaților rebeli francoiști.
continua să citești

Margarete Schütte-Lihotzky
1897 – 2000

Arhitectura și comunismul: Inventatorul bucătăriei din Frankfurt
Magarethe Schütte-Lihotzky a fost una dintre primele femei arhitect din Austria. După ce a crescut în societatea burgheză din Viena, în timpul studiilor a intrat în contact cu realitățile vieții clasei muncitoare sărace. Acest lucru i-a stârnit interesul de a îmbunătăți condițiile de trai prin intermediul noilor locuințe sociale. Cea mai faimoasă contribuție a sa a fost ""bucătăria Frankfurt"" (1926), care a revoluționat modul în care erau construite bucătăriile. Schütte-Lihotzky și-a proiectat bucătăria modulară având în minte ideea că fluxurile de lucru pot fi optimizate ca într-o fabrică, pentru a le face viața mai ușoară femeilor care o folosesc și care ar avea (în mod ideal) mai mult timp pentru ele însele. Din punct de vedere politic, a simpatizat cu idealurile comuniste după ce a fost dezamăgită de partidele social-democrate europene. În 1930, este invitată să lucreze la Moscova pentru a lucra în proiecte de locuințe sociale. În 1939 s-a alăturat Partidului Comunist Austriac (KPÖ). După ce a părăsit Rusia, s-a mutat la Paris și apoi la Istanbul, unde a devenit membră a unui grup de rezistență austriac. În 1941, a fost arestată la scurt timp după ce s-a întors în Austria și trimisă să execute o pedeapsă de 15 ani de închisoare în penitenciarul pentru femei din Aichach, Bavaria, de unde a fost eliberată de trupele aliate în aprilie 1945. A lucrat ca arhitect independent până în 1969.
continua să citești

Margarete Schütte-Lihotzky
1897 – 2000

Arhitectura și comunismul: Inventatorul bucătăriei din Frankfurt
Magarethe Schütte-Lihotzky a fost una dintre primele femei arhitect din Austria. După ce a crescut în societatea burgheză din Viena, în timpul studiilor a intrat în contact cu realitățile vieții clasei muncitoare sărace. Acest lucru i-a stârnit interesul de a îmbunătăți condițiile de trai prin intermediul noilor locuințe sociale. Cea mai faimoasă contribuție a sa a fost ""bucătăria Frankfurt"" (1926), care a revoluționat modul în care erau construite bucătăriile. Schütte-Lihotzky și-a proiectat bucătăria modulară având în minte ideea că fluxurile de lucru pot fi optimizate ca într-o fabrică, pentru a le face viața mai ușoară femeilor care o folosesc și care ar avea (în mod ideal) mai mult timp pentru ele însele. Din punct de vedere politic, a simpatizat cu idealurile comuniste după ce a fost dezamăgită de partidele social-democrate europene. În 1930, este invitată să lucreze la Moscova pentru a lucra în proiecte de locuințe sociale. În 1939 s-a alăturat Partidului Comunist Austriac (KPÖ).
continua să citești

Margarete Schütte-Lihotzky
1897 – 2000

Arhitectura și comunismul: Inventatorul bucătăriei din Frankfurt
Magarethe Schütte-Lihotzky a fost una dintre primele femei arhitect din Austria. După ce a crescut în societatea burgheză din Viena, în timpul studiilor a intrat în contact cu realitățile vieții clasei muncitoare sărace. Acest lucru i-a stârnit interesul de a îmbunătăți condițiile de trai prin intermediul noilor locuințe sociale. Cea mai faimoasă contribuție a sa a fost ""bucătăria Frankfurt"" (1926), care a revoluționat modul în care erau construite bucătăriile.
continua să citești

Marion Dönhoff
1909 – 2002

Întotdeauna mi-am dorit să văd o zi în care să ne adunăm de o parte și de alta a râului care ne desparte pentru a face schimb de idei, apoi să traversăm podul împreună și să continuăm pe cealaltă parte.
Marion Contesa Dönhoff a fost una dintre cele mai influente jurnaliste din Germania postbelică și a fost redactor al prestigiosului săptămânal DIE ZEIT timp de 30 de ani. Femeia nobilă cu o educație înaltă a fugit din Prusia de Est în timpul invaziei rusești din 1945 - pe cal. Anterior, ea administrase timp de mai mulți ani moșia familiei, după ce se întorsese din călătorii extinse prin Europa, Africa și America. Chiar dacă își pierduse iubita ei patrie din Prusia de Est, ea a promovat ideea de "a iubi fără a poseda", mai degrabă decât să pledeze pentru recuperarea acelor teritorii. În timpul vieții sale, a lucrat activ pentru reconcilierea dintre statele din Blocul Estic și cele din Vest, a susținut politica activă a Germaniei de Vest față de Germania de Est, a respins apartheidul din Africa de Sud și a cerut în mod constant, în scrierile sale, o gândire liberală, toleranță și dreptate. Marion Dönhoff a avut urechea unor politicieni importanți din vremea sa, printre care Willy Brandt, Helmut Schmidt și Richard von Weizsäcker.
continua să citești

Marion Dönhoff
1909 – 2002

Întotdeauna mi-am dorit să văd o zi în care să ne adunăm de o parte și de alta a râului care ne desparte pentru a face schimb de idei, apoi să traversăm podul împreună și să continuăm pe cealaltă parte.
Marion Contesa Dönhoff a fost una dintre cele mai influente jurnaliste din Germania postbelică și a fost redactor al prestigiosului săptămânal DIE ZEIT timp de 30 de ani. Femeia nobilă cu o educație înaltă a fugit din Prusia de Est în timpul invaziei rusești din 1945 - pe cal. Anterior, ea administrase timp de mai mulți ani moșia familiei, după ce se întorsese din călătorii extinse prin Europa, Africa și America. Chiar dacă își pierduse iubita ei patrie din Prusia de Est, ea a promovat ideea de "a iubi fără a poseda", mai degrabă decât să pledeze pentru recuperarea acelor teritorii. În timpul vieții sale, a lucrat activ pentru reconcilierea dintre statele din Blocul Estic și cele din Vest, a susținut politica activă a Germaniei de Vest față de Germania de Est, a respins apartheidul din Africa de Sud și a cerut în mod constant, în scrierile sale, o gândire liberală, toleranță și dreptate.
continua să citești

Marion Dönhoff
1909 – 2002

Întotdeauna mi-am dorit să văd o zi în care să ne adunăm de o parte și de alta a râului care ne desparte pentru a face schimb de idei, apoi să traversăm podul împreună și să continuăm pe cealaltă parte.
Marion Contesa Dönhoff a fost una dintre cele mai influente jurnaliste din Germania postbelică și a fost redactor al prestigiosului săptămânal DIE ZEIT timp de 30 de ani. Femeia nobilă cu o educație înaltă a fugit din Prusia de Est în timpul invaziei rusești din 1945 - pe cal. Anterior, ea administrase timp de mai mulți ani moșia familiei, după ce se întorsese din călătorii extinse prin Europa, Africa și America.
continua să citești

Ondina Peteani
1925 – 2003

E frumos să trăiești liber
Ondina Peteani este considerată acum ""prima"" ștafeta partizană, dar a fost nevoie de ani de muncă constantă după moartea ei, pentru a-i scoate povestea la lumină.

Fiul ei, Giovanni, povestește cum a reușit să evadeze din lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în timpul unui marș al prizonierilor. Nu era prima dată când evadase: a mai scăpat de două ori înainte de a ajunge în Germania. Povestea ei ar fi foarte aventuroasă așa cum este în acest moment. Dar Ondina nu a lăsat niciodată coșmarul nr. 81627 (codul ei la Auschwitz), să stea în calea planurilor ei, a ideii ei geniale de viață. După război, a ales să devină moașă. Împreună cu partenerul ei, Gian Luigi Brusadin, jurnalist la ""Unità"", a organizat prima agenție Editori Riuniti, un loc plin de viață unde oamenii se puteau întâlni și discuta despre politică. Apoi, Ondina a creat tabere de vară pentru copii și a organizat un oraș de corturi în Maiano după cutremurul din Friuli (1976). Și, în sfârșit, ca ""panteră cenușie"", cu angajamentul său în sindicatul CGIL pentru pensionari, a invocat fără menajamente că ""numai un pact între generații poate evita izolarea și nedreptatea"". Fiul ei continuă să aducă experiența ei în școli, subliniind cât de fundamentală a fost contribuția și sprijinul Contingentului de Femei la Lupta de Eliberare Națională. Prezența și munca lor ca partizane nu a fost recunoscută decât multe decenii mai târziu, datorită luptei familiilor lor pentru ca femeile partizane să fie recunoscute și amintite. Când a fost întrebată cât de dificil trebuie să fi fost pentru o femeie să încerce să aibă un rol într-o societate atât de patriarhală, a răspuns:
continua să citești

Ondina Peteani
1925 – 2003

E frumos să trăiești liber
Ondina Peteani este considerată acum ""prima"" ștafeta partizană, dar a fost nevoie de ani de muncă constantă după moartea ei, pentru a-i scoate povestea la lumină.

Fiul ei, Giovanni, povestește cum a reușit să evadeze din lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în timpul unui marș al prizonierilor. Nu era prima dată când evadase: a mai scăpat de două ori înainte de a ajunge în Germania. Povestea ei ar fi foarte aventuroasă așa cum este în acest moment. Dar Ondina nu a lăsat niciodată coșmarul nr. 81627 (codul ei la Auschwitz), să stea în calea planurilor ei, a ideii ei geniale de viață. După război, a ales să devină moașă. Împreună cu partenerul ei, Gian Luigi Brusadin, jurnalist la ""Unità"", a organizat prima agenție Editori Riuniti, un loc plin de viață unde oamenii se puteau întâlni și discuta despre politică. Apoi, Ondina a creat tabere de vară pentru copii și a organizat un oraș de corturi în Maiano după cutremurul din Friuli (1976). Și, în sfârșit, ca ""panteră cenușie"", cu angajamentul său în sindicatul CGIL pentru pensionari, a invocat fără menajamente că ""numai un pact între generații poate evita izolarea și nedreptatea"". Fiul ei continuă să aducă experiența ei în școli, subliniind cât de fundamentală a fost contribuția și sprijinul Contingentului de Femei la Lupta de Eliberare Națională. Prezența și munca lor ca partizane nu a fost recunoscută decât multe decenii mai târziu, datorită luptei familiilor lor pentru ca femeile partizane să fie recunoscute și amintite. Când a fost întrebată cât de dificil trebuie să fi fost pentru o femeie să încerce să aibă un rol într-o societate atât de patriarhală, a răspuns:
continua să citești

Ondina Peteani
1925 – 2003

E frumos să trăiești liber
Ondina Peteani este considerată acum ""prima"" ștafeta partizană, dar a fost nevoie de ani de muncă constantă după moartea ei, pentru a-i scoate povestea la lumină.

Fiul ei, Giovanni, povestește cum a reușit să evadeze din lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în timpul unui marș al prizonierilor. Nu era prima dată când evadase: a mai scăpat de două ori înainte de a ajunge în Germania. Povestea ei ar fi foarte aventuroasă așa cum este în acest moment.
continua să citești

Anna Kuliscioff
1855 – 1925

Sper, pentru triumful cauzei genului meu, doar un pic mai multă solidaritate între femei
Anna Kuliscioff, protagonistă a socialismului și feminismului italian, născută în 1854 la Moskaja, într-o familie bogată de negustori evrei, a fost încurajată să își cultive studiile cu profesori particulari și a devenit interesată de politică de la o vârstă foarte fragedă. În 1871 s-a mutat la Zurich, deoarece în Rusia femeilor le era interzis să intre la universitate. În 1873, studenților ruși li s-a ordonat să părăsească Universitatea din Zurich, altfel nu ar fi fost admiși la examenul final din Rusia. Acest lucru a fost o provocare pentru femei, deoarece erau acuzate că plecau în străinătate nu din motive de studiu, ci pentru petrecerea timpului liber sexual. În 1888, în Italia, Anna și-a continuat studiile specializându-se în ginecologie, mai întâi la Torino, apoi la Padova. Ea a aflat pentru prima dată despre originea bacteriană a febrei puerperale, salvând milioane de femei de la moarte după naștere. Apoi a început să practice medicina în Milano, călătorind în cele mai sărace cartiere ale orașului. A fost numită "medicul săracilor". Nu a fost niciodată recunoscută ca medic, iar acest lucru a fost cauzat în principal de poziția sa socială și politică. La Milano a intrat în contact cu exponenți ai feminismului care, în 1882, au format Liga pentru interesele femeilor. De aici încolo, angajamentul Annei față de problema femeilor a devenit din ce în ce mai clar și mai apăsător, culminând cu discursul său de la Cercul Filologic din Milano din aprilie 1890: Monopolul bărbatului.
continua să citești

Anna Kuliscioff
1855 – 1925

Sper, pentru triumful cauzei genului meu, doar un pic mai multă solidaritate între femei
Anna Kuliscioff, protagonistă a socialismului și feminismului italian, născută în 1854 la Moskaja, într-o familie bogată de negustori evrei, a fost încurajată să își cultive studiile cu profesori particulari și a devenit interesată de politică de la o vârstă foarte fragedă. În 1871 s-a mutat la Zurich, deoarece în Rusia femeilor le era interzis să intre la universitate. În 1873, studenților ruși li s-a ordonat să părăsească Universitatea din Zurich, altfel nu ar fi fost admiși la examenul final din Rusia. Acest lucru a fost o provocare pentru femei, deoarece erau acuzate că plecau în străinătate nu din motive de studiu, ci pentru petrecerea timpului liber sexual. În 1888, în Italia, Anna și-a continuat studiile specializându-se în ginecologie, mai întâi la Torino, apoi la Padova. Ea a aflat pentru prima dată despre originea bacteriană a febrei puerperale, salvând milioane de femei de la moarte după naștere. Apoi a început să practice medicina în Milano, călătorind în cele mai sărace cartiere ale orașului.
continua să citești

Anna Kuliscioff
1855 – 1925

Sper, pentru triumful cauzei genului meu, doar un pic mai multă solidaritate între femei
Anna Kuliscioff, protagonistă a socialismului și feminismului italian, născută în 1854 la Moskaja, într-o familie bogată de negustori evrei, a fost încurajată să își cultive studiile cu profesori particulari și a devenit interesată de politică de la o vârstă foarte fragedă. În 1871 s-a mutat la Zurich, deoarece în Rusia femeilor le era interzis să intre la universitate. În 1873, studenților ruși li s-a ordonat să părăsească Universitatea din Zurich, altfel nu ar fi fost admiși la examenul final din Rusia.
continua să citești

Franca Rame
1929 – 2013

Actriță, scriitoare și militantă pentru drepturile femeilor de a fi văzute și respectate
Franca era din Villastanza, Milano, născută într-o familie cu vechi tradiții teatrale, legate mai ales de teatrul de păpuși și marionete, care datează din anii 1600: tatăl ei era actor, iar mama ei a fost mai întâi profesoară, apoi actriță. La 24 iunie 1954, s-a căsătorit cu actorul Dario Fo. La 31 martie 1955, s-a născut la Roma fiul lor, Jacopo. Parteneriatul artistic Fo-Rame a durat mai bine de cincizeci de ani, cu sute de spectacole în diferite genuri: farse și commedia dell'arte (inclusiv "Isabella, tre caravelle e un cacciaballe", din 1963, în care pentru prima dată protagonistul era o "giullaressa", o figură tipic masculină (giullare, în engleză jester) interpretată de o femeie și feminizată în numele său); teatru politic (inclusiv "Bandiere rosse a Mirafiori - basta con i fascisti! " de Fo, Rame și Lanfranco Binni, 1973); teatru civil și social, inclusiv "Lo stupro" (violul), care este cea mai dramatică demonstrație a modului în care teatrul era pentru ea calea de a transforma experiența. Monologul evocă, într-un stil sec, violențele pe care artista le-a suferit în 1973 din partea a cinci neofasciști din Milano, care aveau să fie condamnați mulți ani mai târziu. Perechea Fo-Rame devenise o țintă politică, dar mai ales ea, ca femeie. De-a lungul anilor, spectacolele au adus tot mai direct pe scenă știrile momentului, abordând teme sociale, istorice și politice, printre care statutul femeii, statutul mamelor care muncesc, divorțul, avortul, violența sexuală, abuzul de droguri, condiția deținuților din închisori, fascismul și Rezistența.
continua să citești

Franca Rame
1929 – 2013

Actriță, scriitoare și militantă pentru drepturile femeilor de a fi văzute și respectate
Franca era din Villastanza, Milano, născută într-o familie cu vechi tradiții teatrale, legate mai ales de teatrul de păpuși și marionete, care datează din anii 1600: tatăl ei era actor, iar mama ei a fost mai întâi profesoară, apoi actriță. La 24 iunie 1954, s-a căsătorit cu actorul Dario Fo. La 31 martie 1955, s-a născut la Roma fiul lor, Jacopo. Parteneriatul artistic Fo-Rame a durat mai bine de cincizeci de ani, cu sute de spectacole în diferite genuri: farse și commedia dell'arte (inclusiv "Isabella, tre caravelle e un cacciaballe", din 1963, în care pentru prima dată protagonistul era o "giullaressa", o figură tipic masculină (giullare, în engleză jester) interpretată de o femeie și feminizată în numele său); teatru politic (inclusiv "Bandiere rosse a Mirafiori - basta con i fascisti! " de Fo, Rame și Lanfranco Binni, 1973); teatru civil și social, inclusiv "Lo stupro" (violul), care este cea mai dramatică demonstrație a modului în care teatrul era pentru ea calea de a transforma experiența. Monologul evocă, într-un stil sec, violențele pe care artista le-a suferit în 1973 din partea a cinci neofasciști din Milano, care aveau să fie condamnați mulți ani mai târziu.
continua să citești

Franca Rame
1929 – 2013

Actriță, scriitoare și militantă pentru drepturile femeilor de a fi văzute și respectate
Franca era din Villastanza, Milano, născută într-o familie cu vechi tradiții teatrale, legate mai ales de teatrul de păpuși și marionete, care datează din anii 1600: tatăl ei era actor, iar mama ei a fost mai întâi profesoară, apoi actriță. La 24 iunie 1954, s-a căsătorit cu actorul Dario Fo. La 31 martie 1955, s-a născut la Roma fiul lor, Jacopo.
continua să citești

Marie-Claire Chevalier
1955 – 2022

Cea al cărei proces pentru avort ilegal a schimbat legea împotriva avortului în Franța
În 1971, Marie-Claire Chevalier avea 16 ani când a rămas însărcinată după ce a fost violată de un băiat cu doi ani mai mare decât ea în liceu. Tânăra i-a cerut mamei sale să o ajute să facă avort. Mama a apelat la un medic clandestin, dar fiica ei a suferit o hemoragie care a obligat-o să meargă la spital. Violatorul ei, arestat pentru că a furat o mașină, a decis să o denunțe împotriva propriei libertăți. Ea a fost acuzată direct, la fel ca alte patru femei, printre care și mama sa, deoarece în 1971 întreruperea voluntară a sarcinii era ilegală în Franța și se pedepsea cu închisoare de la șase luni la doi ani. Ea a fost apoi condamnată la procesul de la Bobigny și toate au fost apărate de avocata Gisèle Halimi.

Gisèle Halimi a făcut din acest proces și din Marie-Claire Chevalier un simbol politic pentru dreptul la avort. Cazul va marca pentru totdeauna istoria Franței și va simboliza un progres real pentru drepturile femeilor. Extrem de mediatizat, procesul urmărit îndeaproape de numeroase personalități s-a încheiat cu o victorie strălucită. Trei ani mai târziu, odată cu această hotărâre, lucrurile au început să se miște. Acest eveniment a contribuit la adoptarea legii Veil și la legalizarea avortului în Franța în 1975.
continua să citești

Marie-Claire Chevalier
1955 – 2022

Cea al cărei proces pentru avort ilegal a schimbat legea împotriva avortului în Franța
În 1971, Marie-Claire Chevalier avea 16 ani când a rămas însărcinată după ce a fost violată de un băiat cu doi ani mai mare decât ea în liceu. Tânăra i-a cerut mamei sale să o ajute să facă avort. Mama a apelat la un medic clandestin, dar fiica ei a suferit o hemoragie care a obligat-o să meargă la spital. Violatorul ei, arestat pentru că a furat o mașină, a decis să o denunțe împotriva propriei libertăți. Ea a fost acuzată direct, la fel ca alte patru femei, printre care și mama sa, deoarece în 1971 întreruperea voluntară a sarcinii era ilegală în Franța și se pedepsea cu închisoare de la șase luni la doi ani. Ea a fost apoi condamnată la procesul de la Bobigny și toate au fost apărate de avocata Gisèle Halimi.

Gisèle Halimi a făcut din acest proces și din Marie-Claire Chevalier un simbol politic pentru dreptul la avort. Cazul va marca pentru totdeauna istoria Franței și va simboliza un progres real pentru drepturile femeilor.
continua să citești

Marie-Claire Chevalier
1955 – 2022

Cea al cărei proces pentru avort ilegal a schimbat legea împotriva avortului în Franța
În 1971, Marie-Claire Chevalier avea 16 ani când a rămas însărcinată după ce a fost violată de un băiat cu doi ani mai mare decât ea în liceu. Tânăra i-a cerut mamei sale să o ajute să facă avort. Mama a apelat la un medic clandestin, dar fiica ei a suferit o hemoragie care a obligat-o să meargă la spital. Violatorul ei, arestat pentru că a furat o mașină, a decis să o denunțe împotriva propriei libertăți. Ea a fost acuzată direct, la fel ca alte patru femei, printre care și mama sa, deoarece în 1971 întreruperea voluntară a sarcinii era ilegală în Franța și se pedepsea cu închisoare de la șase luni la doi ani.
continua să citești

Rosalind Franklin
1920 – 1958

Biolog britanic și pionier al ADN-ului
La 18 octombrie 1962, Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat celor trei bărbați, James Watson, Francis Crick și Maurice Wilkins, pentru descoperirea structurii de dublă helix a ADN-ului. Totuși, această descoperire a fost posibilă datorită cercetărilor lui Rosalind Franklin, chimist britanic și pionier al biologiei moleculare, care a formulat structura elicoidală a ADN-ului într-un raport nepublicat.

În 1951, Rosalind Franklin a preluat un post la King's College din Londra și a lucrat la structura ADN-ului în colaborare cu fizicianul Maurice Wilkins. Prin cercetările sale, ea a fost prima care a demonstrat structura de dublă elice a ADN-ului.
Din nefericire, relația dintre ea și colaboratorul ei nu a mers bine, Wilkins o vedea mai mult ca pe o asistentă și nu ca pe un egal al său. Superiorul ei, John Randall, i-a cerut să înceteze lucrările asupra ADN-ului și să plece, cerându-i ca rezultatele muncii sale să rămână la King's College. Wilkins a dat acces la lucrările lui Rosalind cercetătorilor Watson și Crick, fără acordul ei. La 25 aprilie a aceluiași an, James Watson și Francis Crick au publicat modelul lor de structură a ADN-ului în revista Nature, fără a o menționa pe Rosalind Franklin. Abia peste ani avea să i se acorde această recunoaștere.
continua să citești

Rosalind Franklin
1920 – 1958

Biolog britanic și pionier al ADN-ului
La 18 octombrie 1962, Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat celor trei bărbați, James Watson, Francis Crick și Maurice Wilkins, pentru descoperirea structurii de dublă helix a ADN-ului. Totuși, această descoperire a fost posibilă datorită cercetărilor lui Rosalind Franklin, chimist britanic și pionier al biologiei moleculare, care a formulat structura elicoidală a ADN-ului într-un raport nepublicat.

În 1951, Rosalind Franklin a preluat un post la King's College din Londra și a lucrat la structura ADN-ului în colaborare cu fizicianul Maurice Wilkins. Prin cercetările sale, ea a fost prima care a demonstrat structura de dublă elice a ADN-ului.
continua să citești

Rosalind Franklin
1920 – 1958

Biolog britanic și pionier al ADN-ului
La 18 octombrie 1962, Premiul Nobel pentru Medicină a fost acordat celor trei bărbați, James Watson, Francis Crick și Maurice Wilkins, pentru descoperirea structurii de dublă helix a ADN-ului. Totuși, această descoperire a fost posibilă datorită cercetărilor lui Rosalind Franklin, chimist britanic și pionier al biologiei moleculare, care a formulat structura elicoidală a ADN-ului într-un raport nepublicat.
continua să citești

Thérèse Clerc
1927-2016

Militantă pentru drepturile femeilor în vârstă, al treilea val al feminismului
Thérèse Clerc a fost o activistă feministă franceză, născută la 9 decembrie 1927 la Paris și decedată la 16 februarie 2016 la Montreuil, care a militat pentru apărarea drepturilor femeilor, în special a femeilor în vârstă.

La vârsta de 20 de ani, a învățat meseria de creatoare de modă și s-a căsătorit cu un mic antreprenor care deținea o afacere de curățenie industrială. La începutul lunii mai 1968, a militat pentru avort și contracepție gratuită în cadrul mișcării MLAC (Mișcarea pentru avort și contracepție gratuită). Un an mai târziu, în 1969, a divorțat de soțul ei și a cumpărat un apartament în Montreuil, unde a efectuat avorturi gratuite.

Având întotdeauna ca scop să ajute femeile, în 2000, a fondat la Montreuil ""Casa femeilor"", deschisă femeilor de toate vârstele, victime ale violenței, în inserție sau reinserție. Apoi, în același an, tot la Montreuil, a dorit să inființeze ""Casa Babayagas"", o ""casă anti-pensionară"" autogestionată de către rezidente, vârstnice și cu venituri reduse, în jurul valorilor cetățenești, laice, de solidaritate, ecologice și feministe. Dar s-a confruntat cu o anumită discriminare din cauza sexului său: în ultimul moment, Consiliul general al departamentului Seine Saint-Denis a anulat proiectul, susținând că proiectul, rezervat femeilor, ar fi ""discriminatoriu"".
continua să citești

Thérèse Clerc
1927-2016

Militantă pentru drepturile femeilor în vârstă, al treilea val al feminismului
Thérèse Clerc a fost o activistă feministă franceză, născută la 9 decembrie 1927 la Paris și decedată la 16 februarie 2016 la Montreuil, care a militat pentru apărarea drepturilor femeilor, în special a femeilor în vârstă.

La vârsta de 20 de ani, a învățat meseria de creatoare de modă și s-a căsătorit cu un mic antreprenor care deținea o afacere de curățenie industrială. La începutul lunii mai 1968, a militat pentru avort și contracepție gratuită în cadrul mișcării MLAC (Mișcarea pentru avort și contracepție gratuită). Un an mai târziu, în 1969, a divorțat de soțul ei și a cumpărat un apartament în Montreuil, unde a efectuat avorturi gratuite.

Având întotdeauna ca scop să ajute femeile, în 2000, a fondat la Montreuil ""Casa femeilor"", deschisă femeilor de toate vârstele, victime ale violenței, în inserție sau reinserție. Apoi, în același an, tot la Montreuil, a dorit să inființeze ""Casa Babayagas"", o ""casă anti-pensionară"" autogestionată de către rezidente, vârstnice și cu venituri reduse, în jurul valorilor cetățenești, laice, de solidaritate, ecologice și feministe.
continua să citești

Thérèse Clerc
1927-2016

Militantă pentru drepturile femeilor în vârstă, al treilea val al feminismului
Thérèse Clerc a fost o activistă feministă franceză, născută la 9 decembrie 1927 la Paris și decedată la 16 februarie 2016 la Montreuil, care a militat pentru apărarea drepturilor femeilor, în special a femeilor în vârstă.

La vârsta de 20 de ani, a învățat meseria de creatoare de modă și s-a căsătorit cu un mic antreprenor care deținea o afacere de curățenie industrială.
continua să citești

Dimitrana Ivanova
1881 – 1960

Dacă vreți să știți cum arată perseverența, citiți povestea ei.
"Dimitrana Ivanova, pe numele de fată Petrova, a fost fiica unui meșteșugar comerciant și preot. S-a născut în Rousse, un oraș mare din Bulgaria la acea vreme, și a absolvit liceul pentru fete din această localitate. S-a căsătorit cu Doncho Ivanov în 1914, devenind astfel Dimitrana Ivanova.

Deoarece la acea vreme liceul pentru fete avea o clasă mai puțin decât băieții, acest lucru ar fi servit drept pretext pentru a refuza accesul femeilor la învățământul superior la Universitatea bulgară din Sofia, așa că Dimitrana nu a avut altă opțiune decât să se înscrie la o universitate străină, Universitatea din Zurich, în Elveția, unde a urmat cursuri de pedagogie și filosofie. Din cauza mai multor tragedii familiale și a falimentului familiei sale, a fost nevoită să se întoarcă acasă înainte de examenul final și nu s-a mai putut întoarce pentru a-l susține, astfel că nu a absolvit. A fost nevoită să își caute un loc de muncă și a devenit profesoară, trecând toate examenele cerute de lege pentru a deveni profesoară. Ca profesoară, cariera lui Dimitrana a fost deseori afectată de mai multe legi discriminatorii (femeile căsătorite nu aveau voie să lucreze; mai târziu, li s-a permis să lucreze după ce se căsătoreau, dar trebuiau să accepte un salariu redus; profesoarele trebuiau să se pensioneze până la vârsta de 40 de ani, iar numărul de profesoare dintr-un anumit district nu putea depăși numărul de profesori). Ca urmare, s-a implicat în proteste împotriva discriminării femeilor în numele Uniunii Femeilor. De asemenea, a început să colaboreze la ziare și să se implice în mai multe activități publice culturale, susținând ideile de egalitate de gen și dreptul de vot al femeilor. A fost deseori criticată, ironizată, hărțuită pentru convingerile și acțiunile sale, dar nu a dat niciodată înapoi.
continua să citești

Dimitrana Ivanova
1881 – 1960

Dacă vreți să știți cum arată perseverența, citiți povestea ei.
"Dimitrana Ivanova, pe numele de fată Petrova, a fost fiica unui meșteșugar comerciant și preot. S-a născut în Rousse, un oraș mare din Bulgaria la acea vreme, și a absolvit liceul pentru fete din această localitate. S-a căsătorit cu Doncho Ivanov în 1914, devenind astfel Dimitrana Ivanova.

Deoarece la acea vreme liceul pentru fete avea o clasă mai puțin decât băieții, acest lucru ar fi servit drept pretext pentru a refuza accesul femeilor la învățământul superior la Universitatea bulgară din Sofia, așa că Dimitrana nu a avut altă opțiune decât să se înscrie la o universitate străină, Universitatea din Zurich, în Elveția, unde a urmat cursuri de pedagogie și filosofie. Din cauza mai multor tragedii familiale și a falimentului familiei sale, a fost nevoită să se întoarcă acasă înainte de examenul final și nu s-a mai putut întoarce pentru a-l susține, astfel că nu a absolvit. A fost nevoită să își caute un loc de muncă și a devenit profesoară, trecând toate examenele cerute de lege pentru a deveni profesoară.
continua să citești

Dimitrana Ivanova
1881 – 1960

Dacă vreți să știți cum arată perseverența, citiți povestea ei.
Dimitrana Ivanova, pe numele de fată Petrova, a fost fiica unui meșteșugar comerciant și preot. S-a născut în Rousse, un oraș mare din Bulgaria la acea vreme, și a absolvit liceul pentru fete din această localitate. S-a căsătorit cu Doncho Ivanov în 1914, devenind astfel Dimitrana Ivanova.
continua să citești

Florica Bagdasar
1901 – 1978

Un medic, un politician, prima femeie ministru din România, o persoană care a dus la schimbare peste tot pe unde a fost.
FFlorica Bagdasar, pe numele de fată Ciumetti, s-a născut la Monastir, în prezent teritoriu macedonean, într-o familie macedo-română - români originari din sudul Dunării. Din cauza Primului Război Mondial, familia a fost nevoită să se mute foarte des și, după ce a urmat diferite școli secundare, a absolvit în cele din urmă, în 1925, Facultatea de Medicină din București.

În 1927 s-a căsătorit cu un coleg medic, Dumitru Bagdasar, cu care a plecat curând să studieze în Statele Unite, la Universitatea Harvard. Acolo a primit o bursă Rockefeller și s-a specializat în neurochirurgie. După ce s-au întors în România, au deschis o clinică de neurochirurgie în București, pe care au condus-o în echipă. Mai departe, pe drumul profesional, a ales să se specializeze în neuropsihiatrie infantilă - specialitate pe care avea să o promoveze și în timpul activității didactice - și a elaborat mai multe materiale educaționale pentru copii.

În 1946 a devenit director al nou înființatului Centru de Igienă Mintală din București, pe care l-a condus folosind cele mai noi standarde științifice și în care a reunit o echipă multidisciplinară puternică pentru a lucra pentru dezvoltarea copiilor cu deficiențe mintale și probleme de comportament. În același an, soțul ei, care era ministru al Sănătății la acea vreme, a murit, iar ea a fost desemnată să-i ia locul în delegația oficială română la Conferința de Pace de la Paris - fiind singura femeie din delegație - și, la scurt timp după aceea, să ocupe funcția de ministru al Sănătății în același guvern până în 1948.
continua să citești

Florica Bagdasar
1901 – 1978

Un medic, un politician, prima femeie ministru din România, o persoană care a dus la schimbare peste tot pe unde a fost.
FFlorica Bagdasar, pe numele de fată Ciumetti, s-a născut la Monastir, în prezent teritoriu macedonean, într-o familie macedo-română - români originari din sudul Dunării. Din cauza Primului Război Mondial, familia a fost nevoită să se mute foarte des și, după ce a urmat diferite școli secundare, a absolvit în cele din urmă, în 1925, Facultatea de Medicină din București.

În 1927 s-a căsătorit cu un coleg medic, Dumitru Bagdasar, cu care a plecat curând să studieze în Statele Unite, la Universitatea Harvard. Acolo a primit o bursă Rockefeller și s-a specializat în neurochirurgie. După ce s-au întors în România, au deschis o clinică de neurochirurgie în București, pe care au condus-o în echipă. Mai departe, pe drumul profesional, a ales să se specializeze în neuropsihiatrie infantilă - specialitate pe care avea să o promoveze și în timpul activității didactice - și a elaborat mai multe materiale educaționale pentru copii.
continua să citești

Florica Bagdasar
1901 – 1978

Un medic, un politician, prima femeie ministru din România, o persoană care a dus la schimbare peste tot pe unde a fost.
FFlorica Bagdasar, pe numele de fată Ciumetti, s-a născut la Monastir, în prezent teritoriu macedonean, într-o familie macedo-română - români originari din sudul Dunării. Din cauza Primului Război Mondial, familia a fost nevoită să se mute foarte des și, după ce a urmat diferite școli secundare, a absolvit în cele din urmă, în 1925, Facultatea de Medicină din București.
continua să citești

Elisabeta Rizea
1912 – 2003

În ciuda faptului că a suferit torturi severe, a continuat să-și apere convingerile și a susținut un grup de partizani anticomuniști..
"Elisabeta s-a născut într-o familie de țărani (Șuța) într-un sat din sudul României - Domnești, județul Argeș. S-a căsătorit la vârsta de 19 ani și a luat numele de familie al soțului ei, Gheorghe Rizea.

Era pornită pe drumul unei vieți obișnuite la țară, dar nu știa că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial va însemna începutul propriului război cu autoritățile comuniste, impuse de armata sovietică în acea perioadă. Unchiul ei, un lider local al Partidului Național Țărănesc, a fost ucis de poliția secretă, ceea ce l-a determinat pe soțul ei să se alăture unui grup de gherilă anticomunist, condus de colonelul Gheorghe Arsenescu. Astfel, Elisabeta a devenit informator și furnizor de provizii pentru grup.

În vara anului 1949, grupul lui Arsenescu a căzut într-o ambuscadă și, în timpul evadării, doi ofițeri au fost uciși, ceea ce a dus la o amplă anchetă și căutare. Elisabeta Rizea a fost demascată de un consătean și trimisă la închisoare. Ea a rămas încarcerată timp de 18 luni înainte de a fi judecată și condamnată la șapte ani. În toată această perioadă, a fost bătută frecvent până la leșin, atârnată de păr, scalpată, arsă și a sfârșit cu coaste rupte, genunchi rupți și complet cheală, însă nu a trădat niciodată niciunul dintre luptătorii anticomuniști ascunși în munți și a continuat să le ofere hrană și informații și după eliberare. În 1961, când liderul grupului, Arsenescu, a fost arestat, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou și condamnată la 25 de ani de închisoare, fiind declarată ""dușman al poporului"", dar a fost eliberată după numai trei ani, datorită unei armistitii generale adoptate în 1964. Și-a trăit restul vieții în anonimat în satul natal al soțului ei, Nucșoara, și a murit în 2003 din cauza unei pneumonii virale.
continua să citești

Elisabeta Rizea
1912 – 2003

În ciuda faptului că a suferit torturi severe, a continuat să-și apere convingerile și a susținut un grup de partizani anticomuniști..
"Elisabeta s-a născut într-o familie de țărani (Șuța) într-un sat din sudul României - Domnești, județul Argeș. S-a căsătorit la vârsta de 19 ani și a luat numele de familie al soțului ei, Gheorghe Rizea.

Era pornită pe drumul unei vieți obișnuite la țară, dar nu știa că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial va însemna începutul propriului război cu autoritățile comuniste, impuse de armata sovietică în acea perioadă. Unchiul ei, un lider local al Partidului Național Țărănesc, a fost ucis de poliția secretă, ceea ce l-a determinat pe soțul ei să se alăture unui grup de gherilă anticomunist, condus de colonelul Gheorghe Arsenescu. Astfel, Elisabeta a devenit informator și furnizor de provizii pentru grup.

În vara anului 1949, grupul lui Arsenescu a căzut într-o ambuscadă și, în timpul evadării, doi ofițeri au fost uciși, ceea ce a dus la o amplă anchetă și căutare. Elisabeta Rizea a fost demascată de un consătean și trimisă la închisoare.
continua să citești

Elisabeta Rizea
1912 – 2003

În ciuda faptului că a suferit torturi severe, a continuat să-și apere convingerile și a susținut un grup de partizani anticomuniști..
"Elisabeta s-a născut într-o familie de țărani (Șuța) într-un sat din sudul României - Domnești, județul Argeș. S-a căsătorit la vârsta de 19 ani și a luat numele de familie al soțului ei, Gheorghe Rizea.

Era pornită pe drumul unei vieți obișnuite la țară, dar nu știa că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial va însemna începutul propriului război cu autoritățile comuniste, impuse de armata sovietică în acea perioadă.
continua să citești

María Goyri
1873 – 1954

Faptul că era femeie a pus-o în umbra bărbatului celebru - soțul ei.
Cercetătoare, filolog, educatoare, scriitoare și susținătoare activă a drepturilor femeilor. Este prima femeie care a absolvit o universitate spaniolă cu o diplomă în filozofie și scriere. Studiile sale asupra baladelor spaniole, realizate împreună cu soțul ei, Ramón Menéndez Pidal, au pus bazele cercetării în domeniu, deși numai numele soțului ei a devenit cunoscut. De asemenea, a fost una dintre primele femei care a mers la sala de sport pentru a lupta împotriva artritei de care suferea de tânără, o activitate foarte neobișnuită pentru o fată la acea vreme.

Maria Goyri s-a născut la Madrid și a fost crescută de mama sa, care s-a asigurat că fiica ei a primit o educație foarte bine planificată și organizată acasă. Și-a continuat educația formală și a primit titlurile de guvernantă și profesoară de comerț, precum și titlul de profesoară. Mai întâi, a urmat cursurile Facultății de Filosofie și Litere fără să se înscrie, iar un an mai târziu a solicitat permisiunea de a deschide un program de studii pentru femei. Autorizația a fost acordată, dar cu condiția ca ea să nu comunice cu studenții de sex masculin, să nu intre în clasă alături de profesor și să stea pe un scaun separat lângă acesta în timpul orelor de curs.
continua să citești

María Goyri
1873 – 1954

Faptul că era femeie a pus-o în umbra bărbatului celebru - soțul ei.
Cercetătoare, filolog, educatoare, scriitoare și susținătoare activă a drepturilor femeilor. Este prima femeie care a absolvit o universitate spaniolă cu o diplomă în filozofie și scriere. Studiile sale asupra baladelor spaniole, realizate împreună cu soțul ei, Ramón Menéndez Pidal, au pus bazele cercetării în domeniu, deși numai numele soțului ei a devenit cunoscut. De asemenea, a fost una dintre primele femei care a mers la sala de sport pentru a lupta împotriva artritei de care suferea de tânără, o activitate foarte neobișnuită pentru o fată la acea vreme.

Maria Goyri s-a născut la Madrid și a fost crescută de mama sa, care s-a asigurat că fiica ei a primit o educație foarte bine planificată și organizată acasă.
continua să citești

María Goyri
1873 – 1954

Faptul că era femeie a pus-o în umbra bărbatului celebru - soțul ei.
Cercetătoare, filolog, educatoare, scriitoare și susținătoare activă a drepturilor femeilor. Este prima femeie care a absolvit o universitate spaniolă cu o diplomă în filozofie și scriere. Studiile sale asupra baladelor spaniole, realizate împreună cu soțul ei, Ramón Menéndez Pidal, au pus bazele cercetării în domeniu, deși numai numele soțului ei a devenit cunoscut. De asemenea, a fost una dintre primele femei care a mers la sala de sport pentru a lupta împotriva artritei de care suferea de tânără, o activitate foarte neobișnuită pentru o fată la acea vreme.

Maria Goyri s-a născut la Madrid și a fost crescută de mama sa, care s-a asigurat că fiica ei a primit o educație foarte bine planificată și organizată acasă.
continua să citești

María Bernaldo de Quirós
1898 – 1983

Pe măsură ce opinia publică va evolua, oamenii vor realiza că femeile pot face mai mult decât să brodeze.
María de la Salud Bernaldo de Quirós y Bustillo a fost prima femeie spaniolă care a obținut o licență de pilot și care a profitat de Legea divorțului din Republica.

Ea provenea dintr-o familie aristocratică și a primit o educație bună, dar a fost atrasă de aviație de la o vârstă fragedă. A fost căsătorită de două ori, prima căsătorie fiind o adevărată tragedie (și-a pierdut soțul și cei 2 copii). În timpul celei de-a doua căsnicii, datorită prieteniilor sale din cercurile de aviație, a decis să-și urmeze vocația și a început să se antreneze.

Când María s-a înscris la Clubul aerian regal spaniol, era singura femeie din 18 studenți. Instructorul ei susținea că femeilor le lipsește spiritul de sacrificiu necesar pentru a zbura, dar a considerat-o pe María o elevă excepțională. Când a primit licența, se despărțise deja de soțul ei. De asemenea, a fost una dintre primele femei care au profitat de Legea divorțului din cea de-a doua Republică. Odată ce a obținut licența, a început să facă turul aerodromurilor și să participe la diverse evenimente și festivaluri. Maria a devenit foarte faimoasă, fiind omagiată în toate locurile pe unde trecea. În interviuri, ea a subliniat că a fost o ""femeie modernă"".
continua să citești

María Bernaldo de Quirós
1898 – 1983

Pe măsură ce opinia publică va evolua, oamenii vor realiza că femeile pot face mai mult decât să brodeze.
María de la Salud Bernaldo de Quirós y Bustillo a fost prima femeie spaniolă care a obținut o licență de pilot și care a profitat de Legea divorțului din Republica.

Ea provenea dintr-o familie aristocratică și a primit o educație bună, dar a fost atrasă de aviație de la o vârstă fragedă. A fost căsătorită de două ori, prima căsătorie fiind o adevărată tragedie (și-a pierdut soțul și cei 2 copii). În timpul celei de-a doua căsnicii, datorită prieteniilor sale din cercurile de aviație, a decis să-și urmeze vocația și a început să se antreneze.

Când María s-a înscris la Clubul aerian regal spaniol, era singura femeie din 18 studenți. Instructorul ei susținea că femeilor le lipsește spiritul de sacrificiu necesar pentru a zbura, dar a considerat-o pe María o elevă excepțională. Când a primit licența, se despărțise deja de soțul ei. De asemenea, a fost una dintre primele femei care au profitat de Legea divorțului din cea de-a doua Republică.
continua să citești

María Bernaldo de Quirós
1898 – 1983

Pe măsură ce opinia publică va evolua, oamenii vor realiza că femeile pot face mai mult decât să brodeze.
María de la Salud Bernaldo de Quirós y Bustillo a fost prima femeie spaniolă care a obținut o licență de pilot și care a profitat de Legea divorțului din Republica.

Ea provenea dintr-o familie aristocratică și a primit o educație bună, dar a fost atrasă de aviație de la o vârstă fragedă. A fost căsătorită de două ori, prima căsătorie fiind o adevărată tragedie (și-a pierdut soțul și cei 2 copii). În timpul celei de-a doua căsnicii, datorită prieteniilor sale din cercurile de aviație, a decis să-și urmeze vocația și a început să se antreneze.
continua să citești

Maria Lejárraga
1874 – 1974

Ea scria, iar soțul ei culegea gloria, faima și banii!
"Scriitoare, feministă, deputată, poliglotă și socialistă care s-a opus pedepsei cu moartea și prostituției legale. A luptat pentru educație, muncă și drepturi egale pentru femeile din Spania. O femeie foarte deschisă și vizionară, care a trebuit să plătească un preț mult prea mare din cauza sexului ei.

María Lejárraga provenea din regiunea La Rioja, dintr-o familie stabilă din punct de vedere financiar din clasa de mijloc. A reușit să primească o educație bună și a devenit profesoară. În timpul carierei sale de profesoară și-a descoperit pasiunea pentru scris. Era foarte talentată și gata să își împărtășească ideile și poveștile cu lumea. Dar aici s-a lovit de un mare obstacol. La începutul secolului al XX-lea, a fi o scriitoare era văzut ca o muncă imorală, mai ales pentru o educatoare. Dacă ar fi riscat să își atingă obiectivele, și-ar fi putut pierde postul de profesoară. Ea a găsit o soluție la această problemă prin intermediul căsătoriei sale, publicându-și lucrările sub numele soțului ei. Astfel, în timp ce ea scria și aștepta acasă, el era cel care primea laudele și aplauzele la premierele pieselor. Înainte de a muri, soțul ei a confirmat zvonurile care circulau în cercurile teatrale, conform cărora ea era adevărata autoare a operelor sale.
continua să citești

Maria Lejárraga
1874 – 1974

Ea scria, iar soțul ei culegea gloria, faima și banii!
Scriitoare, feministă, deputată, poliglotă și socialistă care s-a opus pedepsei cu moartea și prostituției legale. A luptat pentru educație, muncă și drepturi egale pentru femeile din Spania. O femeie foarte deschisă și vizionară, care a trebuit să plătească un preț mult prea mare din cauza sexului ei.

María Lejárraga provenea din regiunea La Rioja, dintr-o familie stabilă din punct de vedere financiar din clasa de mijloc. A reușit să primească o educație bună și a devenit profesoară. În timpul carierei sale de profesoară și-a descoperit pasiunea pentru scris. Era foarte talentată și gata să își împărtășească ideile și poveștile cu lumea. Dar aici s-a lovit de un mare obstacol. La începutul secolului al XX-lea, a fi o scriitoare era văzut ca o muncă imorală, mai ales pentru o educatoare. Dacă ar fi riscat să își atingă obiectivele, și-ar fi putut pierde postul de profesoară. Ea a găsit o soluție la această problemă prin intermediul căsătoriei sale, publicându-și lucrările sub numele soțului ei.
continua să citești

Maria Lejárraga
1874 – 1974

Ea scria, iar soțul ei culegea gloria, faima și banii!
Scriitoare, feministă, deputată, poliglotă și socialistă care s-a opus pedepsei cu moartea și prostituției legale. A luptat pentru educație, muncă și drepturi egale pentru femeile din Spania. O femeie foarte deschisă și vizionară, care a trebuit să plătească un preț mult prea mare din cauza sexului ei.

María Lejárraga provenea din regiunea La Rioja, dintr-o familie stabilă din punct de vedere financiar din clasa de mijloc. A reușit să primească o educație bună și a devenit profesoară. În timpul carierei sale de profesoară și-a descoperit pasiunea pentru scris.
continua să citești