Ondina Peteani este considerată acum “prima” ștafeta partizană, dar a fost nevoie de ani de muncă constantă după moartea ei, pentru a-i scoate povestea la lumină.
Fiul ei, Giovanni, povestește cum a reușit să evadeze din lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în timpul unui marș al prizonierilor. Nu era prima dată când evadase: a mai scăpat de două ori înainte de a ajunge în Germania. Povestea ei ar fi foarte aventuroasă așa cum este în acest moment. Dar Ondina nu a lăsat niciodată coșmarul nr. 81627 (codul ei la Auschwitz), să stea în calea planurilor ei, a ideii ei geniale de viață. După război, a ales să devină moașă. Împreună cu partenerul ei, Gian Luigi Brusadin, jurnalist la “Unità”, a organizat prima agenție Editori Riuniti, un loc plin de viață unde oamenii se puteau întâlni și discuta despre politică. Apoi, Ondina a creat tabere de vară pentru copii și a organizat un oraș de corturi în Maiano după cutremurul din Friuli (1976). Și, în sfârșit, ca “panteră cenușie”, cu angajamentul său în sindicatul CGIL pentru pensionari, a invocat fără menajamente că “numai un pact între generații poate evita izolarea și nedreptatea”. Fiul ei continuă să aducă experiența ei în școli, subliniind cât de fundamentală a fost contribuția și sprijinul Contingentului de Femei la Lupta de Eliberare Națională. Prezența și munca lor ca partizane nu a fost recunoscută decât multe decenii mai târziu, datorită luptei familiilor lor pentru ca femeile partizane să fie recunoscute și amintite. Când a fost întrebată cât de dificil trebuie să fi fost pentru o femeie să încerce să aibă un rol într-o societate atât de patriarhală, a răspuns: “Cred că a fost o cucerire zilnică, o rotație a emoțiilor îndelung negate, a lipsei de identitate strivită de obscurantismul ignorant impus de dictatură. Răzbunarea a fost purtată cu costuri mari, direct pe teren, pe pământ, în acea demonstrație de curaj […] uneori superioară celei a bărbaților”.